- Interviu cu Jacques Audiard -
La conferinta de presa de la Cannes ati vorbit putin despre ironia titlului “Un profet”
Deoarece aceasta dimensiune este reala, aparent nu este evidenta. Filmul s-ar putea numi “Little Big Man”, de exemplu. Titlul are rolul de injonctiune, obligand pe cineva sa inteleaga ceva ce nu este neaparat dezvoltat in film, adica, faptul ca avem de-a face cu un mic profet, un nou prototip de baiat.
Initial, am vrut sa gasesc un echivalent francez pentru “You Gotta Serve Somebody”, un cantec de-al lui Bob Dylan care spune ca suntem mereu in slujba cuiva. Mi-a placut fatalismul si dimensiunea morala a acestui titlu dar nu am gasit o traducere satisfacatoare, asa ca am ramas cu Un profet.
Cum ati ajuns la aceasta poveste?
Ce ne-a interesat atat pe mine cat si pe co-scenaristul Thomas Bidegain a fost cum putem incepe cu subiectul lui Abdel Dafri si Nicolas Peufaillit si sa cream o poveste cinematografica pertinenta.
A trebuit sa gasim o maniera de a face Un Profet sa rezoneze intr-o maniera contemporana.
Am vrut sa cream eroi din oameni pe care nu ii cunosteam, care nu aveau deja o reprezentatie de remarcat in cinema, precum arabii, de exemplu. In Franta tendinta in cinema este sa ii punem in reprezentatii care sunt naturale sau sociologice. Asa ca am vrut sa facem un film de gen pur, putin in stilul unui western care scoate in evidenta oameni pe care nu ii cunoastem si ii transforma in eroi.
Ce v-a determinat sa il alegeti pe Tahar Rahim cu fata de inger in rolul lui Malik El Djebena?
Am fost dintotdeauna atras de anumite prototipuri masculine care nu erau neaparat caracterizate de nivelurile lor de testosteron.
Am putut sa fac legatura in mai multe feluri intre Mathieu Kassovitz cu care am lucrat de mai multe ori si Tahar Rahim. Amandoi sunt prototipuri care ma sensibilizeaza.
A fost si o modalitate de a permite spectatorului sa se identifice cu personajul?
Am probleme proiectand identificarea dincolo de mine, dar desigur, a existat acea dorinta. L-am considerat mai pertinent decat cliseul filmului obisnuit despre inchisoare, de a avea incaperea plina cu oameni super virili. Condamnatii din filmul meu nu sunt barbati musculosi, nu sunt facuti pentru acest mediu, dar paradoxal, ajung sa-si dezvolte calitatile care le permit sa se ridice deasupra tuturor si sa domine.
Prin personajul lui Malik, filmul expune ideea ca cunoasterea si indemanarea ofera acces la putere.
Da, tocmai asta mi se pare cel mai interesant. Acest gen de persoana sparge tiparul, nu este huliganul de zi cu zi. Urmarindu-l pe Malik, ii vedem mintea in actiune, o minte care da dovada de o adaptabilitate fenomenala, pe care acest personaj o va folosi cu orice oportunitate, la inceput pentru a-si salva pielea, apoi pentru a supravietui si pentru a deveni mai bun si in final pentru a atinge un alt nivel de putere.
Dimensiunea acestui film evoca un alt personaj de-al dumneavoastra, Dehousse in Un heros tres discret.
Da, se poate spune ca aceste personaje sunt modele ale unui anumit tip de educatie. Principiul initial este de a le oferi acestor oameni cea mai mare provocare a lor apoi sa le ofer oportunitatea, posibilitatea de a construi o personalitate eroica. Povestea Profetului, infatiseaza pe cineva care ajunge intr-o pozitie pe care nu ar fi obtinut-o daca nu ar fi fost in inchisoare. Aici este paradoxul.
Cum ati structurat aceasta dorinta de a-l transforma pe Malik intr-un erou?
In mare parte urmarind imaginea arabilor in cinema, care este stupida, sunt reprezentati fie ca teroristi sau pur si simplu natural, intr-un fel de context social realist. Asta m-a adus foarte repede la chestiunea alegerii actorilor. Pentru rolul lui Malik, aveam nevoie de cineva foarte polimorfic care ar corespunde perfect temei identitatii in film. Un tanar, care nu are istorie si totusi va scrie una in fata ochilor nostri. Stiam de la inceput ca acest rol nu ar putea fi interpretat de un actor cunoscut tocmai pentru ca este povestea unei dorinte de a atinge puterea, vizibilitatea.
Ne puteti vorbi despre fantoma care il insoteste pe Malik si care ii inspira viziunile mistice?
Filmul are intr-adevar momente fantastice dar nu din cauza unei intentii de a fi mistic. Fantoma este inventia scenaristilor si reprezinta o metoda de a ne ajuta, un fel de a trece in alt nivel al imaginatiei care ne ajuta sa eliberam ceea ce a fost spus deja. Tot datorita lui invocam ideile Sufismului si Dervishes si permite scenariului sa ia o alta dimensiune.
Exista un trend in cinematografia actuala cu eroi intunecati, distrusi. In Un profet luati pe cineva care este distrus si totusi il indreptati spre un fel de pocainta.
Si cu instrumente ce nu ar fi recomandate. Exista mereu o modalitate de a construi anti-eroi. Asta nu ma intereseaza asa mult. Mie imi place ca eroul meu sa invete din experienta. Cred ca cinema-ul are aceasta functie: se uita la ceea ce este real pentru a ne invata cum sa-l folosim. Poate lectia cu care se confrunta Malik este paradoxala, dar asta ma intereseaza pe mine.
In opinia dumneavoastra, Un profet este un film moral?
Da, ar fi fost imoral sa creez un personaj fara constiinta. Totusi, el este constient atat de bine cat si de rau tocmai pentru ca i s-a facut rau.
Cum explicati zambetul misterios al lui Malik in momentul impuscarii?
Malik are dintr-o data senzatia ca este intr-un film si are senzatia invulnerabilitatii, ca un personaj fictiv in timp ce ceilalti ating un impas in evenimentele ce se desfasoara. Malik este o persoana care, in loc sa se afunde, el supravietuieste, se ridica deasupra lucrurilor si se va elibera, putin cu putin.
Este inchisoarea o metafora?
Evident, filmele de gen intotdeauna se prezinta ca o metafora. Personajul a fost inchis cu o sentinta lunga. Intentia a fost ca el sa poata sa inteleaga ceea ce ii va fi de folos mai tarziu cand va iesi, astfel ajungand la o paralela intre cele doua universuri.
