CineTV – Cronica de film

E tare complicat sa repeti succesul de box office (si de critica) inregistrat cu 6 ani in urma folosind aceeasi reteta, in care inlocuiesti doar merele cu perele, respectiv pe Jack Nicholson cu Alec Baldwin si pe Diane Keaton cu Meryl Streep. E tare complicat sa reincalzesti o supa in care arunci rapid cateva condimente noi (domnul ravasit de criza varstei mijlocii, insurat acum cu o top-modela, are o aventura taman cu fosta sotie) si sa o servesti drept delicatesa, sperand ca publicul n-o sa vada ca e aceeasi mancare de peste. E tare complicat sa pui niste oameni trecuti bine de prima tinerete sa-si arunce aluzii deocheate si gesturi cu dublu inteles fara sa aluneci spre senzatia de jena pe care o ai cand iti vezi parintii ranjind vinovat, abtiguiti dupa o petrecere.

Tot ce poti face e sa speri ca o distributie stralucita va salva situatia. Ceea ce, partial, se si intampla: Baldwin abordeaza un aer de rechin bonom si supraponderal care il prinde binisor, iar Streep e dovada perfecta a faptului ca femeia trecuta de 40 de ani poate ramane dezirabila. Steve Martin, in schimb, e neutru si plicticos, cu exceptia momentului in care prepara croasante in miez de noapte, alaturi de femeia iubita.

Filmul e agreabil de privit, dar cuminte, aseptic, fara scanteie – replica cinematografica a unei emisiuni de Martha Stewart, cu lumea ei in culori calde si miros de vanilie. Insa intr-o industrie care opereaza pe ideea ca adultii nu exista (sau nu merita adusi pe ecrane, pentru ca alunga din sala targetul adolescentin), e reconfortant uneori sa vezi oameni in toata firea care se dau in spectacol, fumand marijuana ascunsi intr-o debara.

Apocalipsa arata mai elegant in nuante de sepia, s-au gandit fratii Hughes, asa ca si-au modelat westernul post-atomic in imagini suprasaturate, asortate cu aerul sobru al eroului principal – Eli (Denzel Washington), un soi de monah-luptator pornit intr-o misiune sfanta. Intr-o lume in care mostrele de sampon ori servetelele umede au ajuns marfuri de lux, el isi urmeaza neabatut drumul spre vest, acolo unde trebuie sa-si adaposteasca posesia cea mai de pret: o Biblie in editia King James, ultima ramasa pe Pamant, scapata de furia supravietuitorilor din dezastrul global nenumit.

O combinatie de Max Max si calugar Shaolin, Eli strabate cu pas sigur padurile arse si intinderile prafos-cenusii, dotat cu o maceta si o colectie de versete sfinte – arme la fel de eficiente, daca e sa ne luam dupa Carnegie (Gary Oldman), un mic intreprinzator cu vocatie de dictator si pasiuni bibliofile, patronul unei armate de mercenari si stapanul unui orasel devastat, convins ca Biblia i-ar fi de mare folos in recrutarea de noi adepti. Cuvintele cartii sfinte ar fi armele ideale pentru a tinti inimile celor disperati, socoteste Carnegie, si cine l-ar putea contrazice? Intr-o lume de analfabeti abrutizati, slova potrivita e o marfa pretioasa, si Eli spera ca Biblia pe care o poarta in rucsacul ponosit sa stea la baza renasterii civilizatiei. Daca se poate, undeva departe de hoardele de canibali care pandesc calatorii la rascruce. Si pentru ca intriga sa capete nitica sare si piper, lupul singuratic se pricopseste cu un partener de drum nepoftit: Solara (Mila Kunis), fiica vitrega a lui Carnegie, fugita de acasa in cautarea unui viitor mai luminos.

Monisilabic si nebarbierit, Denzel face un rol bun, livrand convingator pana si replici precum “Umblam calauziti de credinta, si nu de vedere“, in schimb miss Kunis, cu blugii ei skinny si ochelarii de soare uber-trendy pare sa traiasca intr-o reclama la Ray Ban, nicicum intr-o lume barbara, fara sapun si hair-stylisti.

Filmul are cateva surprize placute in soundtrack – vocea mangaietoare a lui Al Green plutind peste intinderile pustiite sau un hit din epoca disco (Anita Ward cu “Ring my bell”) rasunand de la gramofonul unor pensionari dubiosi – si niste aparitii foarte reusite in rolurile secundare (Tom Waits, Jennifer Beals ori Michael Gambon), dar intorsaturile de situatie din final sunt foarte greu de inghitit, chiar si pentru spectatorii care gusta genul de film didactic, imbibat cu sange si prelegeri religioase.

Povestile fac lumea sa se-nvarta si tin universul laolalta, ne spune Terry Gilliam prin vocea doctorului Parnassus. Paradoxal, insa, filmul lui mizeaza pe vizual, si nu pe narativ – scenariul e doar un pretext pentru jocurile imaginatiei, magie, fum si oglinzi, pentru o desfasurare exuberanta de culori si decoruri pe care n-am mai vazut-o de la “The Fisher King” incoace.

Cu secole in urma, doctorul Parnassus (Christopher Plummer) a facut un pact cu Diavolul (un Tom Waits elegant, jucaus, impecabil), obtinand nemurirea in schimbul sufletului primului sau copil. Dependent de ramasaguri, castigand sufletele spectatorilor sai prin puterea imaginatiei, Parnassus renunta la viata vesnica pentru iubirea unei femei, insa aceasta moare la nastere, lasand in urma o fetita ce-i seamana leit si un batran cu o tolba de povesti ce par sa nu mai foloseasca nimanui. Imbibat de alcool, doctorul cutreiera strazile in caravana sa hodorogita, alaturi de Valentina, fiica sa de-acum adolescenta, de piticul Percy cel cu gura spurcata si de Anton, menestrelul credincios, baiat bun la toate. Vremurile s-au schimbat, iar povestasii, cu straiele lor de circ si textele de carnaval medieval au devenit o curiozitate desueta pentru cativa spectatori razleti.
Soarta pare sa le surada atunci cand il gasesc pe Tony (Heath Ledger), necunoscutul amnezic atarnand de-un streang sub podurile Londrei. Tony cel sarmant si alunecos, suspectat ca este trimisul Diavolului, patronul unei fundatii caritabile pentru copii care incearca acum sa faca profitabila afacerea cu vise din sandramaua doctorului Parnassus: alte haine, alte texte, alte locuri si alt public, unul dispus sa contribuie generos la cutia cu donatii in schimbul unei calatorii, cat de scurte, intr-o lume perfecta.

Lumea in care putem trai povestile de dragoste alaturi de seducatorii tenebrosi la care am visat intotdeauna. Lumea cu scari care ne poarta spre cer. Cu acadele si baloane, carciumi sau pantofi de lux, dupa gustul si visurile fiecaruia. O lume pe care Gilliam o deseneaza pana in cele mai incantatoare detalii, combinand animatia computerizata cu decorurile din panza si carton vopsit, registrul teatral cu cel cinematografic intr-un carusel ametitor de culori vii si fapturi bizare, de la politistii care danseaza in desuuri de matase la babuska ce adaposteste sub fuste o clica de mafioti rusi, rataciti in taramul povestilor.

Panza pe care se tese aceasta sarbatoare a retinei e, din pacate, stravezie si plina de noduri. Nu doar cele provocate de moartea lui Heath Ledger, pe care Gilliam le-a rezolvat onorabil, folosind un trio de amici (Johnny Depp, Jude Law si Colin Farrell) pentru a-l inlocui pe Tony in calatoriile sale pe taramul inchipurii. Ci unele care tin de coerenta povestii: cum de se pierde Parnassus in propriul Imaginarium? Unde se duc betivii cand se duc si nu se mai intorc, acolo, in spatele oglinzii? Cum se impart sufletele castigate intre Diavol si bunul doctor? Raiul si iadul de dupa perdea sunt modelate in functie de imaginatia fiecaruia? In tot cazul, iadul pare de fiecare data mai tentant.

Daca reusiti sa va lasati in voia halucinatiilor benigne marca Gilliam, sa plutiti fara cap-compas printre piesele acestui bric-a-brac populat de temele cele mai dragi regizorului, savurand experienta vizuala, incursiunea in Imaginarium-ul doctorului Parnassus poate fi una antrenanta si incarcata de emotie. Pana la urma filmul mizeaza pe secretul pe care-l stie orice iluzionist incepator: atunci cand crezi cu-adevarat in ea, magia functioneaza.

O poveste de dragoste sfarsita intr-un divort urat – cam asa se poate rezuma relatia lui Michael Moore cu sistemul capitalist. O relatie care a inceput bine, cu promisiunea bunastarii pentru toti (cel putin asa o arata secventele de home-movie din copilaria regizorului), si care a degenerat intr-o telenovela despre lacomie si pariuri pe vietile oamenilor.
Pariuri sofisticate, desigur, operand cu instrumente bursiere derivate (nu intelegeti mecanismul lor de functionare? fiti pe pace: nici Moore nu-l intelege, si ne-o arata in felul lui cabotin, apeland la experti care nu reusesc cu nici un chip sa-l traduca in limbajul profanilor), asigurari pe viata angajatilor corporatisti (stiati ca firma poate sa profite de pe urma voastra si dupa ce muriti? puteti afla mai multe citind despre Dead Peasants Insurance) ori camatarie cu spoiala de respectabilitate (sub forma de credite refinantate, ipoteci si imprumuturi pentru studenti, care ii ingroapa in datorii pentru 10-20 de ani).

Capitalismul s-a substituit democratiei, sustine Moore, iar noua ordine mondiala este plutonomia – sistemul in care majoritatea bunurilor este controlata de o minoritate a populatiei, si conform statisticilor prezentate in film, primii 1% din americanii cei mai bine situati financiar au mai multe proprietati decat cei 95% de la coada listei. Dreptul la viata, libertate si cautarea fericirii, stipulat in Declaratia de Independenta a Statelor Unite, pare sa fi devenit dreptul la libera initiativa si maximizarea profitului.

Ca de obicei, discursul lui Moore este mai degraba populist decat academic. Probabil si-a fixat ca public tinta masele, nu criticii de film. E si asta o tactica. Una care pana acum pare sa functioneze, si de la care nu abdica nici in “Capitalism: a love story“: avem parte de o paralela intre situatia de pe Wall Street si declinul Imperiului Roman, in care se suprapun efecte vizuale amuzante si voci sobre. Avem parte de un Iisus din Nazaret (da, chiar cel din filmul clasic pe care il vedeti la TV de fiecare Pasti) cu vocea dublata, propovaduind de-reglementarea industriei bancare ca solutie a mantuirii. In fine, avem parte si de cateva secvente in care catolicii (de la preotii de parohie pana la episcopi) afurisesc capitalismul – e un demers flamboaiant dar cu miza exclusiv retorica: pana la urma crestinismul n-a fost niciodata o religie pentru bogati. Moore stie asta foarte bine, dar nu-i pasa: e un argument care inflameaza spiritele, si asta e scopul sau final. Pentru ca solutii nu prea ofera.

Sigur, americanii nu sunt complet lipsiti de putere in fata bau-bau-lui capitalist: pot oricand sa faca greva si sa-si ceara drepturile. Pot sa se organizeze in intreprinderi care inlocuiesc actionarii cu proprietatea comuna (”poporul e proprietarul bunurilor de productie”.. va suna cunoscut? e doar un slogan de-acum 20 si ceva de ani). Desigur, Obama este persoana providentiala menita sa schimbe sistemul din radacini (ei si ce daca a avut sponsori corporatisti in campanie; ei si ce daca democratii au votat senini ajutorul de stat pentru multinationale). Si daca nu reuseste el, atunci vine Michael Moore si se joaca de-a hotii si vardistii pe la usile institutiilor bancare, cu aceeasi schema pe care o stim de la “Roger & me” incoace.

Poate cel mai impresionant moment al filmului este discursul lui Roosevelt de-acum un secol, o voce din mormant profetind un viitor utopic, departe de a se fi implinit: cetatenii ar trebui sa aiba dreptul la o casa, la o slujba, la o educatie decenta si la asistenta medicala. Un conditional optativ admirabil, greu de transpus in realitate. Pana una alta Michael Moore are dreptul sa vorbeasca despre toate visurile sfaramate ale Americii, si o face la modul extrem-emotional, fara pretentia de a fi obiectiv. Iubiti-l sau detestati-l, e alegerea voastra, insa pe langa clisee si propaganda, “Capitalism: a love story” spune si cateva povesti interesante, pe care merita sa le vedeti.

Cea de-a patra editie a Galei Premiilor Gopo – premiile industriei de film din Romania – va avea loc pe 22 martie 2010! Cel mai important eveniment dedicat in intregime filmului autohton organizat anual in Romania, Gala Premiilor Gopo a rasplatit in ultimii ani performantele tuturor categoriilor de profesionisti din industria filmului, regizori, actori, scenaristi, operatori, monteuri, scenografi, compozitori, designeri de costume si machiaj. In 2009, marii castigatori ai Galei au fost Restul e tacere, super-productia regizata de Nae Caranfil, castigatorul a noua statuete (inclusiv pentru Cel mai bun film si Cel mai bun scenariu), si Boogie, lung metrajul lui Radu Muntean, care a adunat patru trofee (inclusiv pentru Cel mai bun regizor si Cea mai buna actrita intr-un rol principal – Anamaria Marinca).

Pentru nominalizarile celei de-a noua editii, organizatorii Galei invita producatorii de film din Romania sa isi inscrie productiile de scurt si lung metraj fictiune si documentar, productii romanesti sau co-productii cu participare financiara majoritar romaneasca lansate in 2009, pana pe data de 18 ianuarie 2010, inclusiv, completand formularul de inscriere disponibil pe site-ul oficial www.premiilegopo.ro sau la adresa de e-mail info@premiilegopo.ro. Formularul trebuie trimis completat in varianta electronica pe adresa info@premiilegopo.ro si tiparit, cu semnatura si stampila producatorului, pe adresa Asociatiei pentru Promovarea Filmului Romanesc (APFR): str. Popa Soare, nr. 52, sector 2, Bucuresti, impreuna cu o copie a filmului pe DVD.

Eligibile pentru a fi jurizate si nominalizate la cea de-a patra editie a Galei Premiilor Gopo sunt lung metrajele de fictiune, productii romanesti sau co-productii cu participare majoritar romaneasca, care au avut premiera si au rulat pe marile ecrane din tara timp de cel putin sapte zile consecutiv, precum si filmele documentare si scurt metrajele de fictiune prezentate pe ecrane, TV sau in circuitul festivalier (national si international), in cursul anului 2009.

Juriul care va decide nominalizarile la categoriile competitive ale Premiilor Gopo, cu exceptia Premiului pentru Cel mai bun film european, este alcatuit in 2010 din Dana Bacanu (exploatant, Noul Cinematograf al Regizorului Roman), Viorica Bucur (critic de film), Cristian Comeaga (producator, castigatorul Premiului Gopo pentru Cel mai bun film in 2009), Mihai Fulger (critic de film), Radu Muntean (regizor, premiat cu Gopo in 2009 pentru Boogie), Cristian Niculescu (scenograf) si Irina Petrescu (actrita). Juriul care va decide nominalizarile la categoria Cel mai bun film european, este alcatuit, la fel ca pana acum, din cinci critici romani recunoscuti: Dana Duma, Cristi Luca, Alin Ludu Dumbrava, Andrei Rus si Gloria Sauciuc. Dupa anuntarea nominalizarilor, peste 400 de profesionisti activi din toate domeniile industriei de film romanesti vor fi invitati sa voteze pentru desemnarea castigatorilor trofeelor din acest an, pana cel tarziu pe 21 martie 2010, ora 0:00.

Gala Premiilor Gopo este organizata de Asociatia Pentru Promovarea Filmului Romanesc (APFR), cu sprijinul Babel Communications si al Centrului National al Cinematografiei (CNC). Partenerul evenimentului este Dacia.