Din 20 noiembrie vine si pe ecranele noastre “Concertul“, ultimul film al lui Radu Mihaileanu. Va oferim in cele ce urmeaza un interviu in care regizorul povesteste despre comunism si impostura, armonie si multi-culturalism, muzica clasica si experientele filmarilor din Piata Rosie:
Cum a luat nastere acest proiect?
Am fost mai intai abordat de un producator care mi-a propus un sinopsis scris de doi tineri autori: are ca subiect o orchestra falsa de la Bolshoi care a debarcat la Paris. Mi-a placut mult ideea principala, mai putin restul. Atunci i-am cerut acelui producator daca as putea sa dezvolt propriul meu scenariu pornind de la acel punct de plecare iar el si-a dat acordul.
Cum s-a desfasurat scrierea scenariului?
Impreuna cu complicele meu Alain-Michel Blanc, am plecat imediat in Rusia timp de doua saptamani pentru a-i intalni pe toti cei care, pe rand, au inspirat personajele noastre. Acest lucru a hranit enorm dialogurile, scenele si ideile care au sfarsit prin a lua forma in scenariu. Se intampla in 2002, inainte de filmarile pentru “Traieste”. Atunci Productions du Tresor a reluat proiectul Concertul, avand in acel moment ideea de a turna un film in engleza cu actori americani. Din fericire, destinul a decis altfel si am revenit la limbile de origine ale povestii: franceza si rusa. Scenariul a fost adus la structura sa de acest nou trio format din: producatorul Alain Attal, Alain-Michel Blanc si cu mine.
Regasim in Concertul tema imposturii pozitive…
Este o tema care m-a invadat impotriva vointei mele. Probabil are legatura cu faptul ca tatal meu, care se numea Buchman, a trebuit sa-si schimbe numele in timpul razboiului pentru a supravietui. A devenit Mihaileanu pentru a rezista regimului nazist, apoi regimului stalinist. Chiar daca traiam acel optimism, exista in mine un conflict intre aceste doua identitati.
Pe de alta parte, am suferit ca am fost considerat un “strain” oriunde ma aflam: in Franta sau in Romania si evident peste tot in cele din urma. Astazi vad asta ca un har si sunt fericit sa fiu peste tot: cand inauntru, cand afara. Iata de ce, fara dubiu, personajele mele au mari dificultati la final si se dau drept ceea ce nu sunt, pentru a se elibera de ei insisi si pentru a incerca sa intinda o punte peste ceilalti.
Inca din prima, filmul incepe cu o nota de ironie cu manifestatia fostilor comunisti care sunt in fond niste figuranti…
Cand am plecat in Rusia cu Alain-Michel Blanc, am fost frapati de acea manifestatie care se desfasoara in fiecare duminica dimineata in Moscova si care reflecta paradoxul noii societati rusesti: pe de o parte fosti comunisti marcati de nostalgie, de vanzatori de medalii care isi vand marfa langa manifestanti si turisti si de partea cealalta, noii capitalisti puri si duri. In mijlocul unei multimi de oameni, la cateva palme de loc. Consider acest contrast si tragic si amuzant in acelasi timp.
Dincolo de metafora Concertului, filmul vorbeste de raporturi fundamentale intre individ si colectiv.
Am inteles in timpul mixajului ca aceasta metafora se gaseste deasemenea in alegerea insasi a concertului care ocupa finalul filmului: Concertul pentru violoncel si orchestra de Ceaikovski. Pentru mine, el interactioneaza eficient cu raportul intre individ si colectiv care se intoarce la criza actuala. Astazi constat ca am atins ultima degradare a individualismului si ca fiintele umane se simt suspendate in raport cu lumea noastra: le-ar place sa pastreze drepturile fundamentale ale individului intorcandu-se la o societate un pic prea solidara. Si am vrut sa inteleg ca acest concert de Ceaikovski nu ar putea fi armonios daca violoncelul si orchestra nu s-ar completa: daca violoncelul nu canta bine, orchestra deviaza si invers. Cele doua sunt indisociabile. Criza pare sa fie marcata de violenta: legatura intre individ si colectiv trebuie sa fie foarte puternica si pentru a gasi armonia, sau fericirea, trebuie sa incerce sa cante pe cat posibil la unison.
Aceasta armonie se sudeaza deasemenea dincolo de schimburile intre rusi, tigani si francezi care au cu totii o vedere asupra lumii foarte diferita…
Ceea ce numim azi “dialogul intercultural” este extrem de prezent, foarte bogat, chiar daca nu este lipsit de dificultati. Este lumea noastra de astazi si va fi asa si maine. Este ceea ce reda filmul din clipa in care o banda de semi-clandestini originari din Moscova si compusa din rusi, tigani si evrei ajunge la Paris: astfel are loc intalnirea intre o cultura slavo-orientala si o cultura occidentala, bogata si carteziana. La plecare socul este exploziv: “barbarii” Estului, din care eu fac parte, ajung la cei civilizati care se tem pentru experientele lor si care se tem ca regulile lor nu sunt respectate, aceleasi reguli definite de ei. La sfarsit, in ciuda frictiunii, frumusetea si lumina vor iesi la iveala din acea intalnire. Concertul exprima acea armonie care a luat nastere din acel impact al culturilor.
Mai exact, cum ati defini “ultima armonie” despre care vorbeste deseori Andrei in film?
Este visul la care vor sa aspire personajele mele rusesti care au fost cenzurate de societate. Au fost cu totii, la un moment dat, ravasiti de viata si pusi la podea, cum se spune in box. Este foarte greu sa te trezesti si este exact ceea ce incearca personajele mele sa faca: ei sunt pe punctul de a-si regasi respectul pentru ei insisi, dupa ce s-au pus pe picioare si au devenit fiinte umane demne. Pentru a regasi ultima armonie, nu dureaza decat o secunda, durata unui concert, pentru a-si dovedi lor insisi ca inca au forta de a visa si de a fi pe picioarele lor. Este o mica victorie asupra mortii care ne pandeste din culise. Dar problema se poate pune deasemenea oamenilor care nu au suferit niciodata intr-o maniera tragica: sunt ei capabili sa aiba vise, dorinta de a beneficia de ultima armonie? Sunt ei capabili de mobilitate?
Cum se poate defini umorul filmului?
Umorul pe care il prefer este cel care reprezinta un raspuns suferintei si dificultatii. Pentru mine umorul este o arma vesela, ludica si inteligenta, o gimnastica a spiritului, impotriva barbaritatii si a mortii, o bucata a tragediei care este sora sa geamana. De fapt, in film, umorul vine dintr-o rana care s-a produs acum treizeci de ani, in URSS-ul lui Brejnev. In acea epoca, personajele erau umilite si puse la pamant. Vointa lor de a se pune la loc pe picioare si de a-si castiga demnitatea poate fi considerata ca umor. Dincolo de tragedia lor, protagonistii Concertului au forta de a merge pana in panzele albe pentru visele lor datorita umorului si auto-ironiei. Pentru mine este cea mai frumoasa manifestare a energiei vitale.
Mai exista o forma de umor picaresc care vine din intalnirea dintre rusi si francezi…
Chiar in mijlocul societatii lor, personajele rusesti din film erau o mica pata, traind la margine. La venirea lor in Franta, contrastul este si mai impresionant si suscitat de antagonisme pe care le consider foarte amuzante. Atunci am incercat sa aduc cateva “culori” exotice, potrivite acelui grup de slavi, in universul monoton si atipit care pare a fi societatea franceza cand o privesti un pic de la departare.
Acest lucru se gaseste si in opozitia dintre decorurile din Rusia si Franta.
Absolut. Am incercat un experiment diferit de cele doua societati in afara de decoruri, costume, lumina, sunet si productie. In Rusia, decorurile si costumele sunt in acelasi timp colorate si “patinate”, invechite, liniile sunt deseori haotice, astfel ca Parisul este mai luminos, deseori aurit, contrastat si compus din trasaturi rectilinii, patrate. De exemplu, atunci cand rusii il suna pe directorul Teatrului Chatelet, ei se afla intr-o debara murdara, in decorul si liniile haotice, situate la subsolul Bolshoiului, intr-un mediu sonor bruiant, in timp ce in biroul interlocutorului lor parizian, totul are design, este aproape alb, curat, silentios si perfect rectiliniu. In timp ce rusii sunt in imperfectiune totala, francezul, interpretat de Berleand, tinde spre o anume perfectiune. Deasemenea, rusii sunt deseori filmati cu camera pe umar, deoarece sunt in miscare permanenta, “prost-cadrati”, in timp ce Duplessis si echipa sa sunt mai degraba filmati intr-o maniera simetrica, cu camera fixa sau intr-o miscare studiata. Deasemenea imi place mult scena din restaurant intre Andrei si Anne-Marie. Opozitia costumelor imi aminteste mult de venirea mea in Franta: Andrei poarta un costum nou, dar care pare prea mare si din alta epoca, dar este prezentabil, deoarece vrea sa fie la inaltimea acelei cine, Anne-Marie poarta o bluza argintie draguta, simpla, moderna, sobra. Bijuteriile sale discrete stralucesc la fel ca ochii ei in luminile care o inconjoara, interioare si exterioare. Andrei pare un obiect in comparatie cu Ville Lumiere.
Maniera in care rusii seamana cu francezii este amuzanta!
M-am inspirat din nou dintr-o experienta personala. Cand eram mic, am invatat franceza cu o femeie de origine franceza pe la vreo 70 de ani, care a parasit Franta pentru a urma un roman de care s-a indragostit. Ea se exprima intr-o franceza care nu se mai vorbea in Franta, plus ca ea isi parasise tara de multa vreme. Am invatat din prima o limba literara, foarte demodata si cand am ajuns in Franta, eu insumi am folosit majoritatea expresiilor arhaice care sunt folosite de personajele mele in film. Atunci mi-am amintit ca am vrut sa-i multumesc unei doamne care m-a ajutat sa obtin viza de intrare si careia i-am zis: “Va sarut calduros!” Citisem de fapt in mai multe carti ca “pupatul mainii” era evident respectuos… Personajele mele isi imagineaza ca vorbesc o franceza perfecta, care aproape este de neinteles: acest decalaj mi s-a parut atunci ca un efect comic foarte eficace. Este deasemenea o maniera de a oferi un omagiu unei generatii care a adorat cultura franceza si care este pe cale de disparitie.
Din cate se stie, protagonistii rusi au fiecare o cunoastere a limbii franceze care este proprie lor.
Da, sunt trei registre de limbi diferite de care ne-am amuzat mult in timpul scrierii scenariului. In primul rand, Ivan este cel care se gandeste cel mai mult sa stapaneasca limba, a trebuit sa invete cu o femeie batrana de origine franceza de 50 de ani, el compune fraze pompoase, nu se descurca deloc rau, chiar daca comite multe greseli de sens si de sintaxa. Pe de alta parte, Andrei vorbeste un pic mai putin bine, dar pastreaza o anume importanta arhaica, isi accentueaza frazele sale cu “nu-i asa” la sfarsitul fiecarei replici. In cele din urma, Sacha, cel mai bun prieten al sau, are un vocabular foarte restrans si vorbeste o franceza un pic murdara, se ajuta de cateva cuvinte rusesti.
Filmul evoca genul de intelectuali si artisti ai lui Brejnev.
Chiar daca un mic vant de libertate tinde a sufla cu aproape zece ani inainte de Perestroika, puterea reuseste inca sa cenzureze intelectualii. Deoarece tot regimul totalitar se teme ca punctul de vedere al intelectualilor se propaga asupra maselor si ca acestia din urma se revolta. Brejnev se indoia in mod vizibil de evrei care au luat imediat cuvantul asupra chestiunilor sensibile si care au parinti in strainatate, suscetibili de a-si transmite mai departe punctul de vedere. Atunci, Brejnev a dat afara muzicienii evrei de la Orchestra Bolshoi, cat si toti rusii care le-a luat apararea. In acelasi timp, regimul se teme de tigani si de minoritati in general, care nu se supun autoritatii sale. De fapt, tiganii nu s-au supus niciodata ordinelor niciunei tari: sunt fiintele umane cele mai libere din lume. Am sperat sa evoc aceasta realitate in filigran. In schimb, am cautat sa arat ca un gest aparent inocent, evacuarea sefului orchestrei si a muzicienilor evrei, poate cauza un traumatism teribil asupra unei intregi generatii care se poate trezi dupa 30 de ani. Este cazul multor destine zbuciumate ale unor oameni originari din tarile din Est.
Dincolo de chestiunea transmisiei, va puneti deasemenea si problema valorilor.
Am sentimentul dupa sfarsitul secolului al douazecilea, ca nu am acordat suficienta atentie asupra uneia dintre consecintele aparitiei noilor metode de comunicare: nasterea virtualitatii. Pentru mine, virtualitatea a provocat criza actuala: am pus deoparte valorile reale, munca, intalnirea, timpul, prietenia, iubirea, cunoasterea, adoptam in schimb valori virtuale, banii, informatia, ritmul continuu, comunicarea, achizitia utilitatilor. Dintr-o data, am impresia ca fiintele umane au astazi chef sa revina la valorile adevarate. Deasemenea ei isi dau seama ca intelegerea problemei celuilalt este adevarata bogatie. Astfel, invata sa restabileasca echilibrul raportului individ-comunitate. Prin aceasta prisma, filmul relateaza ca fara prietenie si fara acea calatorie pentru a intalni o alta cultura, nu ne putem astepta la intelegere.
Se simte o vointa iconoclastica de a folosi mult conventiile.
Ma intreb daca viata nu face uneori regulile si momentele in care se face abuz de reguli pentru a avansa si a testa noi teritorii. Personajele mele, care sunt intr-o stare de semi-marginalizare si nu mai au nimic de pierdut, nu mai au alta optiune decat improvizarea: astfel ei sunt condamnati sa inoveze si sa progreseze. Plecand de la asta, totul e posibil, chiar daca acest lucru implica sa infrunte legile stabilite: isi fabrica ei insisi pasaportul, ei nu se duc la repetitie pentru a se implica in diverse traficuri, cu alte cuvinte, ei improvizeaza si se descurca pentu a supravietui. Toate personajele mele sunt o parte de poezie, cu picioarele pe pamant si capul in nori, deoarece cred ca nu putem sa separam complet realitatea de imaginatie.
Ca intotdeauna, ati apelat la comedianti de origini diferite.
Da. In primul rand sunt cinci actori rusi formidabili care sunt mari vedete in tarile lor, Anna Kamenkova, Alexei Guskov, Valeri Barinov, Dimitri Nazarov, Alexander Komissarov. Am fost frapat de capacitatea lor de a exprima cand interioritatea, cand exterioritatea si de a se juca cu corpul lor. Apoi, am avut sansa de a lucra cu comedianti francezi exceptionali. Dar mai presus de orice, ceea ce a fost minunat, a fost sa asist la intalnirea intre aceste doua scoli care, putin cu putin, au ajuns prin a se intelege. Si nu am uitat de prietenii mei, actorii romani! A fost un creuzet genial.
Cum s-a desfasurat dirijarea actorilor?
Am avut nevoie de o perioada de adaptare care s-a derulat in timpul pregatirii din moment ce am repetat inaintea filmarilor. La inceput, am avut o mica disputa cu rusii care au devenit foarte siguri de superioritatea lor si de incredibila lor traditie si care, in mare parte, sperau sa ma supun vointei lor. Foarte rapid, au inteles ca stiam un pic ce vroiam, ca eram si eu unul din Est si ca nu eram acolo decat pentru a-i ajuta sa evolueze. Dupa aceasta, am colaborat intr-o maniera foarte constructiva si au fost fantastici.
Al doilea raport major a fost intalnirea intre Francois Berleand si trei actori rusi care vroiau sa fie oarecum superiori lui. Initial debusolat, Francois s-a adunat si dincolo de umor, le-a aratat toata paleta lui de mare actor. A fost stralucitor, uimitor. Asta le-a inspirat lor, l-au respectat imediat, la fel cum Francois i-a respectat.
Si Melanie Laurent?
Am adorat-o in toate filmele pe care le-a filmat inainte, in special cel de Philippe Lioret. Dar cred ca aici a gasit primul ei rol cu adevarat important de femeie. Am incercat sa construim un personaj feminin cu adevarat emancipat. Tin sa-i multumesc pentru tot ceea ce mi-a oferit deoarece ea este sublima pur si simplu.
Cum s-au desfasurat filmarile?
Am filmat aproape trei saptamani in Romania, unde am reconstituit aproape tot partidul rus din film deoarece este foarte greu de filmat in Rusia. Din nefericire, am ajuns sa filmam doua zile in Moscova, pentru a face cateva planuri exterioare ale vilei si a Pietei Rosii. Legat de asta, a fost o aventura demna de un film inca de la inceput, nu aveam nicio autorizatie pe care trebuia s-o purtam dupa sase luni. Printr-un miracol, datorita interventiei lui Alexei Guskov (Andrei), totul s-a deblocat! Si am avut Piata Rosie toata pentru noi, ceea ce a fost cu adevarat de neasteptat.
Si la Paris?
Este prima mea filmare lunga adevarata la Paris, unde am lucrat timp de opt saptamani in total. Pe de alta parte, trebuie sa spun ca ne-au primit intr-un mod formidabil la Theatre du Chatelet, de la conducere la masinisti, ceea ce ne-a impus un mare respect. Sper ca filmul sa-i ofere teatrului omagiul pe care il merita si sa permita redescoperirea acelui loc magic.
Filmarea concertului la propriu este o virtuozitate impresionanta. Cum v-ati pregatit acolo?
Acela a fost un cosmar de sase luni. Aveam o teama teribila de acea scena deoarece filmul se termina cu concertul si este ceea ce marcheaza spiritul spectatorului: nu puteam in niciun caz sa-mi permit sa ratez aceasta secventa. Fara sa mai iau in calcul ca nu am mai filmat niciodata un concert de muzica clasica. Am inceput sa vizionez toate filmele despre muzica, numeroase dvd-uri de captatii din concerte clasice, rock etc… Am invatat multe: care este “limbajul” si importanta fiecarui instrument, in ce moment trebuie filmat si in ce maniera pentru a iesi dramatic. Provocarea a fost sa incerc sa fiu un pic mai spectaculos si modern decat o captatie, ramanand fidel dramaturgiei, personajelor si sa nu fac nimic in plus. Apoi am muncit cu antrenori pentru ca actorii sa para muzicieni credibili. Am pregatit decupajul, plan cu plan. Aveam cu totii o gramada de tablite care indica rolul fiecaruia, tot timpul in functiune de masuri muzicale. In momentul filmarilor, am lucrat cu trei camere care era fiecare menita sa cadreze putin sau un pic din muzician sau sectiune: a fost o munca cu atat mai dificila deoarece aveam patru zile pentru a o face si care trebuia sa protejeze la maxim comediantii de toata aceasta tensiune. La finalul filmarilor, a trebuit sa tin cont de flash-back-uri care trebuiau inserate la montaj in secunda urmatoare, in functie de accentele muzicale deasemenea.
Este a doua oara cand colaborati cu compozitorul Armand Amar.
Pentru mine, muzica este cu adevarat sufletul unui film: este toata partea invizibila care dezvaluie imaginea, povestea sa secreta. In Concertul, aveam pe de-o parte muzica clasica existenta care trebuia sa se adapteze nevoilor filmului si cealalta, muzica originala. Ca si mine, Armand este curios de alte culturi: am simtit ca trebuie neaparat sa importam spiritul slav in partitie. Am ascultat multa muzica rusa: liturgica, sovietica si contemporana. La final, banda originala intelege muzica simfonica, corurile, traducand amploarea timpurilor, raportul intre prezent si trecut, muzica moderna si muzica tiganeasca. In plus, ritmul insusi al filmului este muzical. Sper ca filmul va incerca sa gaseasca calea spre muzica pe care fiecare o poarta in sine. Si ca copiii nu vor mai avea teama de muzica clasica, continuand sa le iubeasca pe toate celelalte.
