CineTV – Cronica de film

- Interviu cu Jacques Audiard -

La conferinta de presa de la Cannes ati vorbit putin despre ironia titlului “Un profet”

Deoarece aceasta dimensiune este reala, aparent nu este evidenta. Filmul s-ar putea numi “Little Big Man”, de exemplu. Titlul are rolul de injonctiune, obligand pe cineva sa inteleaga ceva ce nu este neaparat dezvoltat in film, adica, faptul ca avem de-a face cu un mic profet, un nou prototip de baiat.

Initial, am vrut sa gasesc un echivalent francez pentru “You Gotta Serve Somebody”, un cantec de-al lui Bob Dylan care spune ca suntem mereu in slujba cuiva. Mi-a placut fatalismul si dimensiunea morala a acestui titlu dar nu am gasit o traducere satisfacatoare, asa ca am ramas cu Un profet.

Cum ati ajuns la aceasta poveste?

Ce ne-a interesat atat pe mine cat si pe co-scenaristul Thomas Bidegain a fost cum putem incepe cu subiectul lui Abdel Dafri si Nicolas Peufaillit si sa cream o poveste cinematografica pertinenta.
A trebuit sa gasim o maniera de a face Un Profet sa rezoneze intr-o maniera contemporana.
Am vrut sa cream eroi din oameni pe care nu ii cunosteam, care nu aveau deja o reprezentatie de remarcat in cinema, precum arabii, de exemplu. In Franta tendinta in cinema este sa ii punem in reprezentatii care sunt naturale sau sociologice. Asa ca am vrut sa facem un film de gen pur, putin in stilul unui western care scoate in evidenta oameni pe care nu ii cunoastem si ii transforma in eroi.

Ce v-a determinat sa il alegeti pe Tahar Rahim cu fata de inger in rolul lui Malik El Djebena?

Am fost dintotdeauna atras de anumite prototipuri masculine care nu erau neaparat caracterizate de nivelurile lor de testosteron.
Am putut sa fac legatura in mai multe feluri intre Mathieu Kassovitz cu care am lucrat de mai multe ori si Tahar Rahim. Amandoi sunt prototipuri care ma sensibilizeaza.

A fost si o modalitate de a permite spectatorului sa se identifice cu personajul?

Am probleme proiectand identificarea dincolo de mine, dar desigur, a existat acea dorinta. L-am considerat mai pertinent decat cliseul filmului obisnuit despre inchisoare, de a avea incaperea plina cu oameni super virili. Condamnatii din filmul meu nu sunt barbati musculosi, nu sunt facuti pentru acest mediu, dar paradoxal, ajung sa-si dezvolte calitatile care le permit sa se ridice deasupra tuturor si sa domine.

Prin personajul lui Malik, filmul expune ideea ca cunoasterea si indemanarea ofera acces la putere.

Da, tocmai asta mi se pare cel mai interesant. Acest gen de persoana sparge tiparul, nu este huliganul de zi cu zi. Urmarindu-l pe Malik, ii vedem mintea in actiune, o minte care da dovada de o adaptabilitate fenomenala, pe care acest personaj o va folosi cu orice oportunitate, la inceput pentru a-si salva pielea, apoi pentru a supravietui si pentru a deveni mai bun si in final pentru a atinge un alt nivel de putere.

Dimensiunea acestui film evoca un alt personaj de-al dumneavoastra, Dehousse in Un heros tres discret.

Da, se poate spune ca aceste personaje sunt modele ale unui anumit tip de educatie. Principiul initial este de a le oferi acestor oameni cea mai mare provocare a lor apoi sa le ofer oportunitatea, posibilitatea de a construi o personalitate eroica. Povestea Profetului, infatiseaza pe cineva care ajunge intr-o pozitie pe care nu ar fi obtinut-o daca nu ar fi fost in inchisoare. Aici este paradoxul.

Cum ati structurat aceasta dorinta de a-l transforma pe Malik intr-un erou?

In mare parte urmarind imaginea arabilor in cinema, care este stupida, sunt reprezentati fie ca teroristi sau pur si simplu natural, intr-un fel de context social realist. Asta m-a adus foarte repede la chestiunea alegerii actorilor. Pentru rolul lui Malik, aveam nevoie de cineva foarte polimorfic care ar corespunde perfect temei identitatii in film. Un tanar, care nu are istorie si totusi va scrie una in fata ochilor nostri. Stiam de la inceput ca acest rol nu ar putea fi interpretat de un actor cunoscut tocmai pentru ca este povestea unei dorinte de a atinge puterea, vizibilitatea.

Ne puteti vorbi despre fantoma care il insoteste pe Malik si care ii inspira viziunile mistice?

Filmul are intr-adevar momente fantastice dar nu din cauza unei intentii de a fi mistic. Fantoma este inventia scenaristilor si reprezinta o metoda de a ne ajuta, un fel de a trece in alt nivel al imaginatiei care ne ajuta sa eliberam ceea ce a fost spus deja. Tot datorita lui invocam ideile Sufismului si Dervishes si permite scenariului sa ia o alta dimensiune.

Exista un trend in cinematografia actuala cu eroi intunecati, distrusi. In Un profet luati pe cineva care este distrus si totusi il indreptati spre un fel de pocainta.

Si cu instrumente ce nu ar fi recomandate. Exista mereu o modalitate de a construi anti-eroi. Asta nu ma intereseaza asa mult. Mie imi place ca eroul meu sa invete din experienta. Cred ca cinema-ul are aceasta functie: se uita la ceea ce este real pentru a ne invata cum sa-l folosim. Poate lectia cu care se confrunta Malik este paradoxala, dar asta ma intereseaza pe mine.

In opinia dumneavoastra, Un profet este un film moral?

Da, ar fi fost imoral sa creez un personaj fara constiinta. Totusi, el este constient atat de bine cat si de rau tocmai pentru ca i s-a facut rau.

Cum explicati zambetul misterios al lui Malik in momentul impuscarii?

Malik are dintr-o data senzatia ca este intr-un film si are senzatia invulnerabilitatii, ca un personaj fictiv in timp ce ceilalti ating un impas in evenimentele ce se desfasoara. Malik este o persoana care, in loc sa se afunde, el supravietuieste, se ridica deasupra lucrurilor si se va elibera, putin cu putin.

Este inchisoarea o metafora?

Evident, filmele de gen intotdeauna se prezinta ca o metafora. Personajul a fost inchis cu o sentinta lunga. Intentia a fost ca el sa poata sa inteleaga ceea ce ii va fi de folos mai tarziu cand va iesi, astfel ajungand la o paralela intre cele doua universuri.

Cu tatal rapus de o mina si creierul strabatut de un glont ratacit, care n-a vrut sa mai iasa din culcusul sau cald nici macar in sala de operatie, nu-i de mirare ca Bazil (Danny Boon) nu iubeste armele. Ori pe fabricantii lor. Asa incat pune la cale un plan care sa-i razbune copilaria petrecuta in orfelinat si jobul pierdut din pricina spitalizarii.

Somer si fara casa, cu o caciula ponosita si cateva trucuri de saltimbanc, Bazil e cules de pe strazile Parisului si adoptat de o familie imporovizata – un grup de ciudati, inadaptati la realitatile prozaice, care isi duc zilele adapostiti in universul lor de tinichea, plastic si gunoaie reciclabile.

Ei sunt Micmacs-ii, personajele-caricatura pe care Jeunet nu se oboseste sa le modeleze in prea multe dimensiuni – in fond e vorba de o comedie burlesca -, ci in zambete si culori aprinse: Contorsionista, “fata de cauciuc” cu suflet sensibil intr-un corp flexibil; Fracasse, omul-ghiulea impanat cu fier; Calculeta, printesa ochelarista a cifrelor; antropologul congolez cu fixatie pentru proverbe si zicatori vest-europene; maestrul-papusar care da viata unor mecanisme delicate; mosneagul supravietuitor al ghilotinei si bucatareasa care creste o noua familie dupa ce si-a pierdut-o pe a ei.

Cu ei defileaza mandru Jean-Pierre Jeunet in acest retro fantezist din care nu puteau lipsi Dominique Pinon, actorul lui fetis, si muzica mangaietoare – melodiile lui Raphael Beau, cu reminiscente din Yann Tiersen, plus cele ale lui Max Steiner, parintele coloanelor sonore clasice marca Hollywood, care bantuie lumea imaginara a lui Bazil. Ce iese din acest cocktail pestrit? O satira caustica la adresa comerciantilor de arme, cu mesajul “politically correct” indulcit de imagini superbe, o combinatie intre atmosfera halucinanta din “Delicatessen” si tandretea vagabonzilor lui Chaplin, o joaca de-a nostalgia si postmodernismul (afisele cu “Micmacs” apar din cand in cand in decor, semne de auto-referentialitate ironica). Un film amuzant, lejer, adorabil.

Eric Bishop (Steve Evets) e un postas intre doua varste, uratel, slabanog si divortat, cu doi fii vitregi care il trateaza ca pe o carpa si o casa cenusie in suburbiile unui Manchester si mai cenusiu.

Fiica i-a facut onoarea de a-i turna un nepotel, asa ca impinge carutul constiincios si incearca sa fie un cetatean responsabil, dar cand isi revede fosta nevasta, cu care n-a schimbat o vorba de 7 ani incoace, e sufocat de un atac de panica, asa ca urca in masina si conduce incotro vede cu ochii. Intr-o directie oarecare, pe sensul gresit al drumului.

Asa o depresie n-a vazut Posta Britanica demult, se impun masuri drastice, colegii se organizeaza intr-un comitet de inveselire grabnica si spun bancuri pe rand, dar nimic nu poate sterge sictirul trist de pe moaca lui Eric. Poate doar nitica iarba, sterpelita din stocul unui fiu vitreg cu apucaturi de mafiot amator. Miracol: din fumul intepator apare un alt Eric, gloria apusa a stadioanelor, Cantona, eroul lui Manchester United, magicianul paselor cu efect si al suturilor ucigatoare.

Fotbalistul-terapeut il ajuta pe functionarul fragil sa-si puna ordine in viata si sa stoarca un dram de fericire din zeama lunga a zilelor – il indoapa de aforisme rasuflate, il ia la antrenamente, ii explica cum sta treaba cu femeile si ii da sfaturi pretioase de recucerit sotia.

Dialogurile savuroase mizeaza corect pe reputatia de gura sloboda a lui Cantona, care (se) joaca cu o doza sanatoasa de auto-ironie, iar filmul gaseste un echilibru placut intre sentimental si amuzant, evadand din decorul apasator al orasului industrial si-al vietilor marunte, consumate steril intre carciuma si-un job banal. Bun de vazut, fie ca sunteti microbist sau nu.

Intr-un an de criza in care consumatorii isi numara cu grija firfiricii din tescherea, studiourile hollywoodiene s-au gandit sa dea o mana de ajutor la revitalizarea industriei de dulciuri si a negotului de flori. Asa ca au produs “Valentine’s Day“, o pelicula promovata drept comedie romantica, in fapt un vehicol de marketing pentru tot ce inseamna aspectele comerciale ale acestei sarbatori – felicitari, trandafiri rosii, cine la restaurante exorbitante si inevitabilele bomboane de ciocolata.

Garry Marshall puncteaza cu brio toate cliseele genului siropos, de la cateii dragalasi si copilasii de 3 ani care se pupa pe obraz in timp ce publicul induiosat ofteaza de incantare, pana la femeile nefericite care se indoapa cu dulciuri, suspinand dupa Fat-Frumos-ul care nu mai vine. Va vine sa credeti ca Jessica Biel e o corporatista nevrotica, care intre doua imbucaturi lacome declara ca cea mai apropiata relatie pe care a avut-o vreodata a fost cu Blackberry-ul din dotare? “Noroc ca vibreaza”, vine si glumita stravezie de dupa. Ha-ha.

Corporatistele nevrotice si reporterii posaci par a fi dealtfel singurii care detesta Valentine’s Day. Si nu pentru ca ar fi o celebrare a consumerismului, menita sa vanda stocurile de ursuleti de plus si cutiile cu praline din toate hypermarket-urile, ori sa impovareze cu vinovatie sute de nefericiti care nu mai stiu cu ce cadou sa-si rasfete jumatatea. Nuuuu. Ci pentru ca sunt acri si singuri si tristi, si tanjesc pe-ascuns dupa o pereche.
Dealtfel e plin de perechi in filmul lui Marshall: Patrick Dempsey si Eric Dane din “Grey’s Anatomy“, Topher Grace si Ashton Kutcher din “That 70’s show“, Taylor Lautner si Taylor Swift, Jessica Alba si Jessica Biel – o distributie incarcata de staruri care-ar fi ajuns pentru 2-3 comedii romantice mai rasarite. Niste comedii care sa mizeze si pe un scenariu mai plauzibil, nu pe replici gen “Iubirea e ultimul act de curaj care mai exista pe lume” si pe stereotipuri jenante – indieni care danseaza in mijlocul carciumii, scolari amorezati de doamna invatatoare, soti adulterini care jongleaza cu merele de pe masa si cu femeile din viata lor.

Cu povestile lui incurcate despre cupluri care se fac, se desfac si se refac in decursul a cateva ore, “Valentine’s Day” tinteste ambitios toate grupurile demografice: pusti de scoala primara si liceeni, femei de cariera si florarese, pensionari si fotbalisti, tineri boemi si dudui bugetare, toti cad secerati de dragoste. Isi confirma si afirma sentimentele in declaratii bombastice ori cereri in casatorie, se privesc gales si descopera iubirea acolo unde n-ar fi cautat-o nicicand, unde doar noi, publicul spectator, stiam ca exista, cam de la minutul 5 incolo. Julia Roberts si Bradley Cooper sunt singurii care fac un joc credibil – flirteaza retinut, zambesc firesc iar personajele lor au niste trasee ceva mai putin previzibile.

“Ziua Indragostitilor” e o comedie romantica lipsita de umor, la care n-ai chef nici macar sa te pupi pe ascuns in sala de cinema. E si asta o performanta, pana la urma.

E tare complicat sa repeti succesul de box office (si de critica) inregistrat cu 6 ani in urma folosind aceeasi reteta, in care inlocuiesti doar merele cu perele, respectiv pe Jack Nicholson cu Alec Baldwin si pe Diane Keaton cu Meryl Streep. E tare complicat sa reincalzesti o supa in care arunci rapid cateva condimente noi (domnul ravasit de criza varstei mijlocii, insurat acum cu o top-modela, are o aventura taman cu fosta sotie) si sa o servesti drept delicatesa, sperand ca publicul n-o sa vada ca e aceeasi mancare de peste. E tare complicat sa pui niste oameni trecuti bine de prima tinerete sa-si arunce aluzii deocheate si gesturi cu dublu inteles fara sa aluneci spre senzatia de jena pe care o ai cand iti vezi parintii ranjind vinovat, abtiguiti dupa o petrecere.

Tot ce poti face e sa speri ca o distributie stralucita va salva situatia. Ceea ce, partial, se si intampla: Baldwin abordeaza un aer de rechin bonom si supraponderal care il prinde binisor, iar Streep e dovada perfecta a faptului ca femeia trecuta de 40 de ani poate ramane dezirabila. Steve Martin, in schimb, e neutru si plicticos, cu exceptia momentului in care prepara croasante in miez de noapte, alaturi de femeia iubita.

Filmul e agreabil de privit, dar cuminte, aseptic, fara scanteie – replica cinematografica a unei emisiuni de Martha Stewart, cu lumea ei in culori calde si miros de vanilie. Insa intr-o industrie care opereaza pe ideea ca adultii nu exista (sau nu merita adusi pe ecrane, pentru ca alunga din sala targetul adolescentin), e reconfortant uneori sa vezi oameni in toata firea care se dau in spectacol, fumand marijuana ascunsi intr-o debara.