CineTV – Cronica de film

A fost odata ca niciodata o poveste de dragoste care i-a prins in mreje pe Frank (Leonardo DiCaprio), baiat sarac dar ambitios, si April (Kate Winslet), o fata fermecatoare ce visa sa devina actrita… Si au trait fericiti pana la adanci batranete… Sau nu. Sam Mendes ne poarta brusc dincolo de granita basmului, in zona in care rutina si frustrarile incep sa sape marunt dar sigur casa de piatra a cuplurilor: aspiratiile actoricesti ale lui April nu se implinesc, iar un sot zambitor care incearca sa te consoleze este tot ce poate fi mai enervant. Asa ca ii arunci in fata toate rautatile posibile, pentru ca e singurul cu care te poti razboi, singurul la indemana ca sa-ti primeasca palmele si dispretul. Fireste, iti aduci inca aminte de vremea cand erati fermecati, cand impreuna puteati infrunta universul, cand va simteati in preajma unui destin maret. Unul care sa va duca departe de suburbiile conventionale ale Americii anilor ‘50. Departe de banalitatea si cumsecadenia exasperanta a cuplurilor traditionale din jur.

Dar se intampla ca un copil vine neanuntat, si-atunci tot ce poti face e sa mimezi schimbarea: o casa mai mare, un cartier mai verde, un zambet mai larg. Cand sotul pleaca la munca socializezi cu vecinii si rumegi in taina bovarisme. Esti speciala, vezi bine, tu stii, tu stii si asta e tot ce conteaza.

Si Frank a fost odata special. Acum a obosit. Isi poarta agale cei 30 de ani prin multimea barbatilor asemenea facand naveta spre oras; o palarie intre alte palarii, un functionar plictisit, un barbat care simte nevoia sa se reconfirme intr-o aventura stupida, sordida, ingrozitor de banala cu o secretara. Din fericire, Mendes nu isi coloreaza personajele in alb-negru: Frank nu e aici eroul negativ, sotul mic-burghez si incuiat care savureaza umilirea nevestei, redusa la statut de casnica, nu, el are zvacniri de revolta, tanjeste dupa aer si o alta slujba, una care sa-l scoata din amorteala si tabieturi. Si ocazia nu intarzie sa apara sub forma unei propuneri aparent nebunesti: sa plecam la Paris, ii spune April. Sa plecam ca sa te poti regasi, sa ne putem regasi, sa aflam daca putem fi speciali, sa nu lasam visul sa moara.

Planul e acceptat in naivitatea lui si familia Wheeler, tinerii nonconformisti de pe Revolutionary Road, lumina cartierului si mandria agentilor imobiliari, incep sa impacheteze. Prea incet, insa. Prea mult timp trece intre euforia visarii cu ochii deschisi la un nou inceput si plecarea propriu-zisa. Timp suficient pentru a rani prietenii din vecini, punandu-le in fata oglinda propriilor vieti de o goliciune lipsita de speranta. Timp suficient pentru a se incovoia sub privirile neincrezatoare ale celor din jur, si a cadea pe ganduri constatand ca singurul care ii intelege e un nebun cu acte (Michael Shannon, care livreaza o performanta de zile mari). Timp suficient pentru a gasi o portita de a ramane in realitatea comoda, sacaitoare dar cunoscuta, cu o amanta, o promovare proaspat obtinuta si o atitudine responsabila, pe masura. Cel putin asta e realitatea lui Frank. Aceeasi care pe April o sufoca, o innebuneste, o deprima si o sileste la gesturi extreme pentru a-si demonstra ca e inca vie, ca mai are dreptul la anumite alegeri.

Din nou, Mendes nu arata cu degetul. Nevoia de schimbare o intelegem si aplaudam cu totii, dar cati au curajul sa o faca? Cati dintre noi mai indraznesc, dupa 30 de ani, sa-si ia viata de la capat? Ne convingem, usor-usor, ca dracul nu e chiar asa de negru; ca altii o duc si mai prost; ca avem vreun scop nobil in spatele micilor lasitati zilnice. Ca de fapt asta e viata pe care am ales-o noi, nu ca am fi ajuns in punctul acesta disperat pentru ca n-am stiut sa traim cu-adevarat. Ca nici nu suntem disperati, de fapt, e doar putina oboseala, maine o s-o luam de la capat, are sa vina vacanta, urmatorul copil, mobila cea noua. Nimeni dintre noi nu poate arunca cu piatra in Frank cel chinuit de vina si de dorinte contradictorii.

“Revolutionary Road” e o radiografie dureroasa a disperarii de suburbie. Diferita de cea din “American Beauty” – e epoca beatnicilor, a fumatului de bon-ton si a ritualurilor cu cocktail de amiaza. Unde Winslet si DiCaprio se regasesc dupa “Titanic” cu o partitura amara – un sot care isi inchipuie ca alegerile conformiste inseamna maturitate, o sotie sufocata de o viata fara perspective, de prapastia enorma intre realitatea palpabila si cea imaginata. O partitura amara, realista, convingatoare.

Filmul ofera totusi, la final, cheia fericirii conjugale, a armoniei de opinii si a vietii lungi in cuplu. Dar va trebui sa-l vedeti ca sa o aflati.