CineTV – Cronica de film

Zbarcit, urat, bebelus suferind de toate bolile batranetii, Benjamin Button a venit pe lume intr-un timp din afara timpului, cand ceasornicarii orbi cladeau orologii, iar orologiile numarau clipele pe dos. Nu stim daca socul vederii sale a fost cel care i-a ucis mama pe patul de lauza, cert e ca tatal, inspaimantat de aspectul sau respingator, l-a abandonat pe treptele unui azil de batrani, unde a fost gasit si adoptat de Queenie (Taraji P. Henson), un soi de zana buna “politically correct”, cu piele inchisa la culoare si o admirabila lipsa de prejudecati. Ce-i drept, in povestirea lui Scott Fitzgerald care a stat la baza scenariului, Benjamin se naste batran, cocosat si cu barba, dar asta ar fi fost ceva mai greu de adus pe ecrane, indiferent de cantitatea de machiaj si grafica generata pe computer. Asa ca David Fincher merge pe o reteta mai usor de inghitit, a copilului batran printre batrani, pentru care vremea curge in sens invers – ridurile dispar treptat, podoaba capilara (dimpreuna cu partile rusinoase) capata vigoare, picioarele tremurande isi gasesc siguranta si micul monstru se umanizeaza pe zi ce trece.

Si, desigur, se indragosteste. Platonic, presupunem, dat fiind ca poseda mentalul unui copil de 12 ani si fizicul unui batran pe vremea cand nu se inventase Viagra. Daisy este cea care il vrajeste si pe care o va cauta, gasi, pierde si-apoi gasi din nou in cursul vietii sale zbuciumate. O viata care il poarta peste mari si tari la bordul unui remorcher, din apele calde ale New Orleansului pana in cele inghetate din Murmansk. Si cum noptile siberiene pot fi teribil de lungi si de friguroase, tanarul Benjamin, cu pletele sale de batranel inofensiv, se adaposteste in bratele lui Elizabeth (Tilda Swinton), o englezoaica frustrata in mariaj, “ice queen” cu buze fierbinti, amatoare de vodca si imbratisari clandestine.

Vreme trece, vreme vine, Benjamin se intoarce in Louisiana sa iubita si, dupa varii jocuri de-a “ma iubeste, nu ma iubeste”, isi traieste povestea de amor cu aleasa inimii, Daisy cea cu piele de alabastru (Cate Blanchett), genul care inspira pasiuni pure, potrivite pentru un suflet nevinovat de copil mare asa cum pare sa aiba domnul Button. E poate cea mai reusita parte a filmului aceasta in care Benjamin nu mai oscileaza intre senilitate si copilarii, asculta Beatles cu iubita si pare, in sfarsit, normal, cu trupul care si-a ajuns varsta din urma. Dar orice miracol dureaza trei zile, iar cuplul de vis incepe sa scartaie, amenintat de aparitia unui viitor bebelus – oops, pe Daisy o asteapta zile grele, crescandu-si consortul si copilul deopotriva. Asa ca sotul face gestul generos pe care il asteptam cu totii – renunta la fericirea conjugala, colinda lumea-n lung si-n lat si ne da povete utile, rostite cu accent molcom, sudist, despre cum sa ne facem curaj si sa ne traim viata asa cum ne place, indiferent de momentul cand o luam de la capat. Povete numai bune de brodat pe goblen alaturi de “You never know what’s comin’ for ya”, axioma Zen mostenita de la Queenie

Cu siguranta peregrinarile lui Benjamin Button de-a lungul secolului 20 ar fi putut fi mult mai amuzante daca nu le-am fi vazut deja in “Forrest Gump”. Filmul se vrea o meditatie melancolica despre viata, moarte si timp, despre fericirea care ne scapa printre degete si dragostea cu toate fatetele ei. Din pacate Fincher pedaleaza excesiv pe un sentimentalism destul de ieftin si ici-colo scapa cate o metafora dulceaga – precum pasarea aceea colibri, zburand din pieptul capitanului de vas pe intinderea oceanului sau, mai tarziu, in plin uragan. Pitt e absolut sarmant atunci cand scapa de machiaj (”Esti perfect”, ii spune, excedata, si Daisy / miss Blanchett), dar per total personajul sau e mai mult un fundal pentru emotiile celor din jur decat un om in carne si oase – deopotriva batran si inocent, are o anume detasare, de spectator al propriei vieti stranii si intortocheate. O viata de baiat alb si ciudat, crescut de o negresa, complet indiferent la prejudecatile rasiale ale vremii. De baiat si barbat “2 in 1″ care nu e niciodata ceea ce pare a fi.

Alaturi de el, Cate Blanchett este, ca de obicei, o aparitie eterica si delicioasa, de la miscarile senzuale de balet pana la dragalasenia copilaroasa, iar Tilda Swinton face un rol secundar atat de reusit incat iubirea nelegitima din holurile tacute ale hotelului siberian o intrece in intensitate pe cea cuminte si dulce-luminoasa din exoticul New Orleans. Cand nu e excesiv de siropos, “Strania poveste a lui Benjamin Button” e un film placut vederii, pe alocuri emotionant, cu o coloana sonora reusita. Doamnele isi pot clati retina cu zambetul viril al lui Brad Pitt, domnii pot admira dezinteresat picioarele gratioase expuse generos de Cate Blanchett. Dar nu asteptati revelatii cinematografice de la filmul lui Fincher – in locul lor veti primi doar efecte speciale.